raluca_bv
Full member
 Inregistrat: acum 18 ani
Postari: 69
|
|
Stiu ca este un articol mai lung, dar daca aveti timp poate o sa-l cititi.
Contributia mea a fost doar "copy-paste", dar l-am citit integral si este la subiect, cat despre Basescu...va las pe voi sa comentati.La momentul respectiv nu a existat alta optiune pentru noi alegatorii.
Despre imaginea României se vorbeşte foarte mult şi poate că se face mult prea puţin. Cel puţin asta e părerea multora. Dar de fapt, ce este imaginea României?
Unii spun că România ar fi ţara copiilor instituţionalizaţi, a corupţiei şi hoţiei generalizate, a gropilor şi a gunoaielor pe care trebuie să le suportăm în fiecare zi, pe străzi, în cartier sau în parcuri. Pentru alţii România a însemnat sau mai înseamnă încă o economie de piaţă prea puţin funcţională, mineriade şi criptocomunism, reţele de tip mafiot cu structuri securisto-comuniste, în timp ce unii văd în aceeaşi Românie o ţară democratică, membră NATO, aflată în pragul aderării la UE, cu aliaţi strategici şi cu o economie emergentă, în care investiţiile sunt o bună afacere. ÃŽn fond, într-o ţară despre care un ambasador al unei ţări din UE spunea că „orice lucru serios sfârşeşte prin a fi o glumăâ€Â?, fiecare vede ceea ce îi place.
Pentru alţii România ar fi o ţară autentică, europeană, cu oameni calzi, inteligenţi şi primitori, cu munţi şi câmpii, cu dealuri şi mănăstiri, cu un litoral însorit şi românce pline de pasiune. E adevărat că şi alte naţiuni sunt cel puţin la fel de ospitaliere iar pasiunea româncelor şi inteligenţa unor conaţionali se văd prin Franţa, Germania, Italia sau Spania drept trafic de carne vie şi infracţionalitate de imigraţie. Cineva îmi spunea nu demult, venind din Anglia, că o persoană, îmbrăcată sărăcăcios dar colorat, cerşea pe străzile Londrei purtând o pancartă pe care scria „ Lovită de tsunami. Victimă a cutremurului din Indoneziaâ€Â?. Trecând pe lângă victima lovită de valul ucigaş, cel care îmi relata întâmplarea a descoperit că persoana în cauză vorbea perfect limba română. Iată o mostră de inteligenţă românească folosită pragmatic!
Fiecare din fragmentele amintite compun într-o anumită măsură imaginea României dar nici unul nu se identifică cu imaginea de ţară deşi, prin reducţionism, e posibil ca un anumit public să privească România unidimensional, doar printr-un referent de imagine.
Să luăm de exemplu, infracţionalitatea străinilor. Statisticile din ultimii ani arătau că în Franţa românii erau pe locul 5 la infracţionalitatea de imigraţie, după algerieni, ucraineni, albanezi şi sârbi şi cu toate acestea, în percepţia publică, ei erau identificaţi ca fiind cei mai periculoşi. Românii luaseră chipul „străinuluiâ€Â? indezirabil şi deveniseră subiect de discurs politic, un soi de ţap ispăşitor în politicile anti-imigraţie din campaniile electorale, în special în cele din Franţa. Explicaţia acestui fapt s-a bazat multă vreme pe „criminalitatea de vitrinăâ€Â?, de genul cerşitului, furtului din buzunare sau din parcări, oricum mult mai vizibile decât furturile din bănci sau colecţii de artă, operate de ucraineni sau albanezi. Alţii au dat vina pe mediatizarea aglomerărilor insalubre a comunităţilor de români de sub poduri sau din jurul Parisului. Era vorba de prezenţa a câtorva sute de români a căror mediatizare influenţa la momentul respectiv, la nivel european, decizia de ridicare a vizelor pentru ceilalţi 22 de milioane de cetăţeni români. O parte din aceste imagini au ajuns ulterior prin canalele de ştiri şi în România iar reacţia unor prezentatori de televiziune şi chiar a publicului a fost una de disociere identitară :â€Â? Aici nu ne vorba de români, ci de romi!â€Â?.
Infracţionalitatea românilor a fost dealtfel o temă negativă în ultimii ani, fiind situată ca vizibilitate pe primele locuri. ÃŽn presa străină a anului 2004 se puteau întâlni frecvent astfel de titluri: „1.700 de români repatriaţi în iulieâ€Â?; „Români găsiţi la bordul unui tren de marfă, într-o gară din nordul Franţeiâ€Â?; „Întoarcerea la Bucureşti a 63 de români expulzaţi din Spaniaâ€Â?; „Măsuri luate de Guvernul Marii Britanii pentru limitarea imigraţieiâ€Â?;„Cerşetorie exploatatãâ€Â?; „Piratarea cardurilor bancare cu ajutorul unor camere montate la bancomateâ€Â?; „Proxeneţii români exploatau şapte compatrioateâ€Â?. Astfel, tema imigraţiei s-a impus prin mass-media ca o imagine de marcă pentru România: „ţară generatoare de imigraţie ilegală, de criminalitate şi prostituţieâ€Â? .
Şi când presa străină generalizează şi consideră românii drept un popor de hoţi, de infractori periculoşi sau de ţigani (cum a fost cazul echipei naţionale în Franţa), suntem indignaţi şi afirmăm răspicat că noi suntem altfel iar România reală e mult mai frumoasă. Ceea ce e perfect adevărat dar cât de mult se justifică oare negarea realităţii ? Actualul preşedinte spunea pe drumul candidaturii sale către Cotroceni că România ar fi fost o ţară coruptă dar, odată ajuns pe scaunul primului ales al naţiunii, el neagă existenţa unei corupţii generalizate, cere probe concrete de corupţie euro-parlamentarilor şi se opune dur oricărei etichetări globalizante privind corupţia din România. ÃŽntrebare: Mai e România o ţară coruptă?
Negaţia e un instrument la îndemână şi în mod cert e mult mai facil să spunem că dacă imaginea din oglindă e urâtă, de vină e oglinda. Atribuirea funcţionează dar, pentru urâţenia ce nu ne place, e oare de vină oglinda sau chipul care se oglindeşte?
Cred că problema vinovăţiei nu se poate pune decât din perspectiva „chipuluiâ€Â? care nu ştie sau nu poate să îşi dezvăluie „frumuseţeaâ€Â?. O oglindă, fie ea şi sub forma presei occidentale, a cetăţeanului sau oficialului european, este cel mult neclară, distorsionată dar nu vinovată. Altfel spus, putem vorbi de mass-media sau de receptori prost informaţi despre România dar nu neapărat rău intenţionaţi. Vina pentru absenţa unei strategii de imagine care să ne facă mai vizibili, mai atractivi şi care să pună în lumină mai bine referenţii identitari pozitivi ne aparţine.
Imaginea unei ţări este o reprezentare compusă din atribute care reflectă, mai mult sau mai puţin fragmentar, referenţii identitari ai ţării respective, într-o manieră pozitivă sau negativă în funcţie de valenţa raportată la ceea ce este preţuit sau nu în spaţiul de percepţie. Sub aspect structural, aceste atribute de imagine pot fi centrale sau periferice, diferenţa dintre ele fiind dată de vizibilitate. Distincţia este utilă din perspectiva auditului şi reconstrucţiei de imagine. Atributele centrale sunt mai greu de destructurat dar sunt mult mai relevante din perspectiva refacerii unei imagini publice, în timp ce atributele periferice sunt mult mai uşor de estompat sau de accentuat, dar sunt mai puţin vizibile. Din perspectiva managementului imaginii de ţară, trebuie făcută distincţia între imaginea actuală (ceea ce se percepe acum despre România), imaginea proiectată (ceea ce vreau să pară România), imaginea prezentată (ceea ce arăt altora din ceea ce este şi ceea ce vreau să pară România) şi imaginea inferată (ceea ce înţeleg alţii din ceea ce arăt despre ceea ce este şi ceea ce vreau să pară România).
Percepţia imaginii de ţară se produce de regulă într-un orizont distal, în care un comunicator nu are acces direct, ci mediat prin informaţii furnizate de media şi de alte instanţe. Am fost martori ai conflictului din Irak sau din Iugoslavia, deşi nu am fost niciodată acolo. Cei mai mulţi dintre noi trăim cu impresia că ceea ce am perceput e pură realitate şi extrem de relevant pentru imaginea celor două ţări dar, în fapt, nu am perceput decât un fragment de realitate furnizat de mass-media şi definit adesea în raport de interesele de putere ale celor care controlau definirea unei situaţii. Ceea ce vreau să subliniez este că realitatea pe care o percepem ca indivizi este una negociată între noi şi diverse instanţe semnificative, pornind de la familie, scoală, politicieni, mass-media sau alte persoane şi mergând până la o experienţă directă în mediul care face obiectul percepţiei. Mai mult decât atât, dincolo de datele factuale ale unei experienţe directe sau mediate, produsul percepţiei noastre include definiţii situaţionale ale instanţelor semnificative dar şi proiecţii, stereotipuri şi alte deformări în funcţie de ceea ce constituie la un moment dat „ oglindaâ€Â? sau grila de decodificare culturală a unui spaţiu social dat. Foarte mulţi dintre români percep Uniunea Europeană nu neapărat aşa cum este, ci cum ar dori să fie, adică o soluţie la sărăcia şi nivelul de trai scăzut.
Revenind la percepţia României în străinătate, este evident că accesul receptorilor străini la realitatea românească este unul fragmentar, dependent de sursele de informare şi de mesajele transmise despre România pe aceste canale. Nimeni nu poate testa adevărul celor transmise prin instanţele intermediare decât printr-o experimentare directă a realităţii. Şi cum puţini sunt cei care au posibilitatea de a testa direct unele adevăruri emise despre o ţară (prin vizite sau interacţiuni directe cu cetăţeni români), de cele mai multe ori imaginea integrată despre o anumită ţară se bazează pe agregarea eclectică a unor informaţii disparate şi pe credibilitatea instanţei intermediare. Rezultatul este o reprezentare individuală sau colectivă a unui fragment din ceea ce compune la un moment dat identitatea de ţară. Identitatea este o realitate mult mai complexă pentru că se referă la ceea ce este adică la o realitate referenţială, în timp ce imaginea se referă doar la ceea ce se percepe din ceea ce este.
ÃŽn cazul vizibilităţii de ţară se poate pune în mod serios problema unei strategii de imagine care să facă obiectul percepţiei cât mai puţin fragmentar şi accesibil într-o manieră dorită de comunicator. ÃŽn fond, trăim într-un univers perceptiv extrem de complex iar capacitatea individului de a procesa mental informaţii şi de a le reţine este relativ limitată. Bătălia pentru imagine se dă în spaţiul care constituie centrul atenţiei publice, adică şi centrul atenţiei fiecărui individ în parte. Dacă o ţară îşi propune să devină vizibilă unor receptori poziţionaţi în spaţii de interacţiune şi percepţie distală, atunci trebuie să acţioneze în aşa fel încât, din multitudinea mesajelor concurente, să spargă zidul anonimatului şi să ajungă direct sau mediat în universul proximal de percepţie al individului.
Important este şi cum ajungi să fii perceput în spaţiul de proximitate al receptorilor. Imaginea unei ţări se formează oricum, cu sau fără voia celor de la putere sau a oamenilor de rând, atât timp cât informaţiile despre ea sunt vizibile în spaţiul alterităţii. Ceea ce contează este ca acest proces să nu fie lăsat la voia întâmplării şi să fie gestionat astfel încât prezenţa în spaţiul public să fie definită de acei referenţi identitari care avantajează ţara de referinţă. Sigur că o astfel de abordare poate fi interpretată drept una dramaturgică, prin care încercăm să ne prezentăm în faţa altora nu aşa cum suntem, ci aşa cum am dori să fim. Mult mai important este ca această prezentare să fie una întemeiată pe adevăr sau să aibă loc într-un spaţiu de plauzibilitate, să propună un mesaj alternativ sau complementar la cele care sunt deja pe piaţa comunicaţională şi care au drept rezultat o imagine care poate fi dezirabilă sau nu. Nu putem să îi acuzăm pe francezi sau pe spanioli că au o percepţie negativă despre români atât timp cât cele mai multe informaţii despre poporul român le sunt accesibile prin media şi aproape exclusiv pe evenimente negative cu referinţe la imigranţii români (hoţie, cerşetorit, trafic de fiinţe umane, imigraţie ilegală . Aceasta este România pe care o percep ei iar dacă vrem ca să perceapă mai mult decât atât, trebuie să ajungem în orizontul lor de proximitate perceptivă cu un mesaj alternativ. Putem în schimb să arătăm cu degetul Ministerul Afacerilor Externe care nu are o strategie de diplomaţie publică, standarde de comunicare şi un plan de diplomaţie publică la nivelul fiecărei ambasade, prin care să se asigure un prag minim de vizibilitate şi o promovare a unui mesaj pozitiv în ţările de interes strategic.
Există un soi de xenocentrism perceptiv din perspectiva raportării noastre la imaginea de ţară, completat de un proces de atribuire semnificativă în actul identificării. Altfel spus, avem impresia că imaginea noastră stă în centrul atenţiei celorlalţi, că imaginea noastră contează şi că orice străin este foarte interesat de imaginea României, ceea ce este fals. Străinii, la fel ca şi noi, sunt preocupaţi mai mult de propria imagine şi mai puţin de imaginea altora. Dacă ar fi să îi întrebăm pe români despre Tadjikistan sau Uzbekistan, probabil că cei mai mulţi dintre ei ar da răspunsuri foarte sumare. Pur şi simplu, impactul pe care cunoaşterea celor două ţări îl are asupra vieţii cotidiene a românilor este mult prea redus. Nu acelaşi lucru se poate spune dacă este vorba de SUA, Franţa sau Anglia. Etnocentrismul imagologic este confirmat şi de Eurobarometrul din 2003 care ne arată foarte clar că cetăţenii statelor Uniunii Europene sunt centraţi pe sine, ştiu foarte puţin şi sunt foarte puţin interesaţi să ştie mai multe despre statele candidate. La o discuţie privind comunicarea europeană, am descoperit că maltezii, slovenii, slovacii, lituanienii , estonienii erau la fel de frustraţi ca şi bulgarii sau românii privind vizibilitatea scăzută şi distorsionată a ţărilor lor în statele membre ale UE.
Un alt aspect al acestei abordări se referă la fidelitatea percepţiei sau a „transparenţei oglinziiâ€Â? în care se reflectă imaginea ţării, o variabilă mai puţin controlabilă dar extrem de utilă din perspectiva temelor şi mesajelor care trebuie transmise. Atunci când are loc un proces de heteroidentificare, el nu este neapărat un proces de disociere identitară negativă. Pur şi simplu este accentuată diferenţa, nu comunalitatea iar dacă această diferenţă de atribute identificabilă cuprinde referenţi negativi, ea nu este rezultatul unei conspiraţii, ci al unui acces fragmentar la o realitate şi o raportare diferenţiată la criteriile referenţiale proprii. ÃŽn raport de această raportare, referenţii de imgine primesc o valenţă pozitivă, neutră sau negativă şi evident că dacă în cazul subiecţilor străini există alte criterii referenţiale, atunci şi valenţa va fi diferită. Dacă un jurnalist francez vine în România, nu similaritatea elementelor de civilizaţie europeană îi va atrage atenţia, ci diferenţa şi probabil că imagini care nouă ne sunt deja familiare (căruţe cu maşini dezmembrate pentru fier vechi, comunităţile de romi, gropile din asfalt etc.), lui i se par şocante şi devin apoi imagini etichetă în paginile ziarelor occidentale. Iată cum, fără nici o rea intenţie, o imagine fragmentară devine apoi prin media o imagine etichetă despre România (uneori şi singura) iar, prin vizibilitate, baza unui stereotip. Dacă un român a comis o crimă în Spania sau în Italia, mediatizarea acestei crime şi a naţionalităţii autorului fac ca această identificare şi starea de suspiciune şi teamă să fie extrapolate asupra întregii categorii.
Astfel de imagini reducţioniste dictează ulterior comportamentul cetăţenilor şi autorităţilor străine faţă de toţi românii. Mulţi români care circulă în străinătate, cei mai mulţi oneşti dar asimilabili unei categorii, sunt victimele stereotipizării negative şi se plâng că au fost trataţi cu suspiciune, ca nişte posibili infractori. Stereotipul funcţionează ca un mecanism de economie a gândirii şi de aceea, odată înrădăcinat, este greu de demontat .
O altă consecinţă a reducţionismului mediatic din presa externă în reflectarea imaginii de ţară este diferenţa între imaginea percepută şi realitate. Foarte mulţi străini care vizitează România recunosc că imaginea anterioară experienţei directe este în general mult mai negativă decât ceea rezultată din experienţă. ÃŽn primii ani după 1989 unii străini veneau în România cu sticle de apă potabilă pentru că România pe care ei o percepuseră anterior, cu conflicte dintre romi şi români, cu mineriade şi cu multă sărăcie era una nesigură iar, prin asociere, într-o ţară nesigură nu era clar dacă era garantată potabilitatea apei.
Acest fapt ridică cel puţin două semne de întrebare. Primul, dacă situaţia este similară şi în cazul altor ţări şi al doilea, de ce diferenţa între imaginea apriori şi cea aposteriori este neapărat negativă. ÃŽn general, imaginea este mai negativă decât realitatea în cazul ţărilor situate la periferia lumii occidentale şi a celor care nu au o strategie pro-activă de imagine sau mai degrabă de branding. România nu se află într-o situaţie prea confortabilă din acest punct de vedere fiind poziţionată relativ periferic şi fiind identificabilă ca o ţară postcomunistă, aflată pe drumul integrării europene, cu rămâneri în urmă la proba luptei împotriva corupţiei şi a independenţei justiţiei. Una dintre soluţii este integrarea şi împingerea graniţei periferice spre alte spaţii geografice ceea ce, prin integrarea în Uniunea Europeană şi posibila mutare a atenţiei centrului spre Moldova şi Ucraina, e pe cale să se îndeplinească. Cât despre strategia de imagine a României, deocamdată se vorbeşte mult şi cam atât.
Cert este că România este percepută oricum dar nu ar trebui să ne fie indiferent cum. Aşteptările europenilor faţă de România sunt în primul rând de similaritate. Ei vor să vadă o Românie compatibilă cu lumea în care trăiesc şi în acelaşi timp predictibilă. Preluarea aquis-lui comunitar şi instituţionalizarea integrării au acest rol de construi o realitate românească corespunzătoare unor standarde minimale şi comparabilă cu cea europeană. Importantă nu e însă doar similaritatea, ci şi diferenţa. A existat o vreme când România era asociată cu Ceauşescu, copiii instituţionalizaţi, cu sărăcia ilustrată mai ales în comunităţile de romi, cu adopţiile internaţionale, cu mineriadele şi criptocomunismul, cu corupţia şi instabilitatea politică. Unii din aceşti referenţi negativi s-au estompat semnificativ dar rezonanţa afectivă negativă a rămas iar referenţii identitari prezenţi nu se convertesc încă într-o rezonanţă pozitivă.
Mulţi specialişti vorbesc despre un nevoia unui rebranding de ţară. Brandul de ţară reprezintă un capital care poate fi şi trebuie să fie manageriat ca orice altă resursă. „Produsul Româniaâ€Â? ca destinaţie turistică sau ca plasament investiţional nu se va vinde dacă ţara noastră va fi percepută ca fiind mai puţin atractivă decât alte produse precum Cehia, Polonia, Ungaria sau Bulgaria.
Managementul unui brand nu înseamnă doar comunicare. Nu poţi să vinzi un ambalaj excepţional cu un produs mediocru dar poţi crea un interes deosebit pentru produsul respectiv. Putem redefini brandul de ţară al României dar pentru ca acest proiect să fie un succes, trebuie schimbată însăşi România. O schimbare care poate să înceapă cu lucruri simple: amabilitatea şi corectitudinea vameşilor, asfaltarea şi igienizarea străzilor, refacerea faţadei clădirilor, reducerea birocraţiei şi a corupţiei, un comportament mai civilizat al românilor, etc. Schimbând identitatea României (ceea ce este), în timp se va schimba şi imaginea ei (ceea ce se percepe din ceea ce este).
Al doilea pas ar fi ca schimbarea de facto a României să fie însoţită de o reconstrucţie a imaginii de sine a românilor. Există referenţi pozitivi în imaginea de sine românilor dar şi multe stereotipuri negativizante care se reflectă în stima faţă de sine. Thomas spunea că „o situaţie devine reală prin consecinţele definirii ei ca fiind realăâ€Â?. ÃŽn baza acestei paradigme, o imagine de sine pozitivă ca naţiune ar impune standarde individuale şi colective de comportament şi ar face din fiecare român aflat în străinătate un motiv de mândrie, un mic ambasador sau un multiplicator de imagine pozitivă pentru România.
Dincolo de aceste schimbări necesare, este nevoie însă de un liant care să producă atractivitate, o relaţionare pozitivă a străinilor faţă de România. De aceea, rebrandingul de ţară este un proiect necesar pentru România. Noul brand nu se poate substitui unei realităţi, dar o poate completa cu succes. Altfel spus, el este necesar dar nu şi suficient.
Despre imaginea Romaniei - de Dan Jurcan
_______________________________________
''It is better to lose some battles in the fight for your dreams rather than to be defeated without knowing at least for what you are fighting for ...''
|
|
